,,Ți-ai dat propria viață ca să ajungi cine ești astăzi. A meritat?”
Am crezut că fiecare caută o lămurire, tânjeşte după un răspuns şi doreşte să-şi lumineze clipa. Am sperat mereu în puterea unui cuvânt firesc rostit, însoţit de o încărcătură afectivă sinceră şi clară. Am dorit întotdeauna să cunosc secretul unei comunicări. Să stăpânesc arta conversaţiei, aşa cum, extrem de înţelept, a prezentat-o o mare scriitoare. Am aflat târziu că omul crede, speră şi doreşte în funcţie de ceea ce gândeşte. Gândul lui este cel ce-i modelează întreaga viaţă. De aceea, e primordial ca omul să aibă o permanentă dorință de (re)cunoaștere. E spre binele lui să recunoască în fiecare clipă manifestarea gândurilor sale. Şi e vital pentru sufletul lui să fie întotdeauna bine dispus şi să înţeleagă prin această stare accesul la unghiul cel mai propice în care se poate situa, în univers, ca să poată percepe autentic, firesc ceea ce se petrece. Să fie bine dispus... în fiecare clipă... ca să aibă o panoramă clară. Am înţeles, cu greu, adevărata semnificaţie a îndemnului: "gandeşte bine înainte să....". Până nu demult, vedeam în această povaţă un ordin dat de raţiune simţirii şi trăirii. Am fost uimită când am realizat că, de fapt, e tocmai invers. E, cu adevărat, o manifestare a sufletului în încercarea de a-şi construi gândul corespunzător stării sale de bine. Un gând necorespunzător sufletului ce-l îmbracă, îi dăunează precum un veşmânt ce nu i se potriveşte. Dacă îi este larg, îl incomodează, dacă îi este strâmt, îi provoacă durere. De aceea, omul e supus, dar nu greşelii, ci gândului său. Şi se întâmplă astfel, pentru că aşa îşi trăieşte viaţa. Cu ochii închişi. Şi cineva mi-a spus, odată, că ochii sunt oglinda sufletului.
