Clipa este forma pe care o îmbracă eternitatea pentru a dansa cu neantul.
De câte ori nu zăbovim în clipele care ne-au încarcerat profunzimea lăuntrică și dorim să ne eliberăm sufletul din închisoarea spațiului limitat, conștienți fiind că o formă, oricât de magnifică ar fi, rămâne tot o formă, la fel ca multe altele, care sunt proiectate la infinit, într-un spațiu finit, adică într-o viață de om.
Fiecare clipă ne doare, fie că simțim, fie că nu. Însă, atunci când nu simțim, durerea răbufnește absurd, după un timp, fără să-i conștientizăm originea din care s-a dezvoltat, precum o pânză de paianjen, complexă și răbdătoare, ucigând fiecare zâmbet care încearcă să găsească o scăpare.
Încercăm, zadarnic, să eternizăm clipa și eșuăm mereu deoarece forma este contradicția supremă a infinitului. Acesta este îmbinarea tuturor formelor care au fost, sunt și vor fi și îi servesc doar ca înfățișare și ca lăcaș pentru esența luminoasă, liniștită și împăcată din care este concepută.
Eternitatea, fragmentată de Dumnezeu, a fost așezată în fiecare din noi și am ajuns să-i fim datori în a-i contura clipe în care să se adăpostească și cu care să se îmbrace.
De aceea doare, pentru că orice condiționare, oricât de frumoasă ar fi, tot închisoare rămâne și grilajul limitării se adâncește în profunzimea esenței noastre, precum un fier încins. Sunt limitări invizibile, perfide, care se fac simțite doar atunci când sunt atinse.
Pentru a-i da sufletului o formă, e necesar să-l strângem între limitele acesteia și orice limitare se simte și, de multe ori, doare tocmai pentru că limitele sunt mult prea pregnante și prea brutale.
Însă, pentru a scrie, pentru a picta, pentru a inventa, eternitatea se predă clipei și devine captivă în gând, cuvânt și faptă.
.JPG)
